Ne alergam pe poteci printre ierburi înalte,
alunecam și ne scufundam în ele,
părula tău împrumuta mirosul lor copt
de unde priveai ceru cu nori albi, trecători
și nu scoteai nicio șoaptă doar câte un sărut
venit ca un dar să se mire albinele
care lucrau de zor la fiecare floare.

Apoi ziua cu amiaza de foc
ne trimitea la scăldătoarea din râul
cu apele împuținate dar limpezi și curate,
și dincolo de toate mirajul tinereții în fierbere,
mișcarea care ne cotropește simțurile
și pune în retorte razele soarelui peste talazuri.

Mai târziu umbrele după-amiezii și seara peste vii,
turla bisericii cu clopote lucioase de aramă
peste care timpul aluneca cum o corabie boreală
și șoldul tău lipit de mine
era o alternativă din care nu voiam să scap
ca un fluture din destinul său.