Ochii privesc undeva în gol,
un fel de punct fix între axele închipuirii
care nu-mi dau niciun fel de satisfacție,
ba mai mult sunt rupt de realitatea prezentă.
Îmi revin și gândesc clipa cum se pierde,
cum rămân închistat în obișnuințe
și nu fac saltul pentru a trăi pe deplin
sentimentul care mă cheamă în arenă.

Mă analizez repetând cuvintele
ce-mi umplu în fiecare zi gândurile,
apoi le uit cu părere de rău
și accept că nu sunt singurul muritor
care se trezește în fiecare dimineață confuz
și nu știe să ajungă drept la țintă.

Mă caut dar nu mă găsesc întotdeauna
în jumătatea mai strălucită din mine.
și orbecăiesc prin lume
până îmbin ambele jumătăți cu tine.