S-ar cuveni ca inima aceasta,
prin flacără trecută ori țepușă,
de mult să fie țăndări și cenușă,
cum au muncit-o fierul și năpasta.

Și, totuși, ce vrăjită nuielușă
de aur îmi atinge iarăși coasta,
ca să trezească apriga și casta
nădejde, adormită după ușă?

Ce curcubeie tinere mi-anunță
după furtună fragedă recoltă?
Aici e-un spic și colo e-o grăunță,

noi crini răsar din lacrimi de revoltă.
Nu, inima aceasta nu renunță,
luceferii citindu-și-i pe baltă.