pe băncuţă sub corcoduşul în floare
stau de vorbă
(după o groază de timp lui i se pare)
e cerul senin şi ea vorbeşte
râde şi tot vorbeşte
el nu-şi dezlipeşte privirea
de la albul sidefiu
bănuit moale şi cald
lăsat la vedere de nasturii descheiaţi de la bluză
gândul îi alunecă-n jos tot mai jos
mintea-i devine confuză
atmosfera se rarefiază subit
adânc trage aer în piept
din obraji sângele-i fuge în altundeva
înghite în sec
ai păţit ceva ce-i cu tine ce ai
el doar îngaimă
mi-i poftă de soare
să mutăm banca
nu lasă văzusem o rază
jucând pe buzele tale...
tăcere
o cafea poate ţi-o face mai bine,
să mergem în casă...

şi-am rămas măi corcoduşule că mi-au plăcut
compotul şi gemul şi ţuica din fructele tale
ai îmbătrânit dar tot ai înflorit şi când
în scorbora ta au piuit puii de graur
vântoasa cea mare când ea a plecat
te-a dezbinat ţi-a rupt ramurile şi-acum eşti uscat
îmi pare rău dar şi ţie ţi-a venit timpul
(cum şi mie îmi va veni într-o zi)
să nu-ţi mai rabde umbră pământul...

speriaţi de pe şură zboară-n înalt porumbeii
şi Ţântă se-ascunde în cuşcă
în toată grădina cu jale
boceşte o drujbă...