și mă întreb așa,
cât de mult pot coborî în mine
fără trepte , fără spânzurătoare,
fără noduri în gât,
ca o cădere neagră
să văd doar zborul în jos
nu și fundul abisului
fiindcă abisul este el însuși
căderea în sinele nostru

și dacă aș vrea să mă ridic
clătinându-mă din cauza umbrei
aș semăna tot mai mult cu un viu
căutând niște văzduhuri mute
și e ca și cum m-aș întreba pe mine însumi
de ce rămâne mereu umbra păsării
căzătoare peste pietre
dacă tot mă însoțește încăpățânată
până la buza prăpastiei
dreptunghiulare

și-mi spune din nevăzutul neîntoarcerii
- mai stai, mai stai puțin și frământă secundele
fiindcă ele toate se umplu
de căderea ta
de la naștere până la
gândul de a vrea să nu mai fii