dumnezeu e-n erata din abecedarul autostrivitor
de carne macerată-n amoruri pe fugă,
de mă frecționez cu umbră uit că și aceea tot din lumină crește
citind poeții în priviri mi se nasc
tăceri de diamant,
stai scrisă în susul luminilor, norii încâlcind ploaia
izbind în pământ zidire de apă

ospăț autostrivitor, cuvintele mi se leagă de gură descheiat la frunza nimicului,
în nevralgii de morminte litera-mi dusă,
tu, femeie nălucă-n poeme, să nu răspunzi de te strigă moartea
există să existe după moarte poeții
toți, ce-mi fracturează orizontul peniței
împingându-l spre depărtare

mă expun la un soare pitic, arzându-mi pielea cu frig
uitați de corona, fraților, vine glaciațiunea
rugați-vă la Dumnezeu în curul gol că mult păcat ne-a adus frunza,
amice, ridică din umeri
să poți duce
povara întrebării