suntem ochi în ochi în ochi
în ochiul universului strivit de plânsul comun
al stelelor războite cu patimile fugii pe orbite necunoscute
pleoapele Căii Lactee sunt răni vii
de sforile de sânge oamenii se desprind
într-un vortex pandemic
sfârtecarea de prezent e mai dură decât cioraniana descompunere
în încercarea de a se agăța de nove se sfarmă toate speranțele în aer dronele minților noastre supraveghează dezastrul culorii roșu
iubirea disproporționată se scurge ca frunzele macilor dintr-un tablou virgin
nu ați auzit vreodată trosnetul irișilor în creștere până la dezintegrare
și nici plesnirea de prea mare greutate a lacrimii căzătoare
și totuși se învârte roata aceasta a destinului pe care pretindem de ani că îl putem restaura așa cum olarul își plimbă mâinile în lutul umed până la desăvârșire
pe retina omenirii parvine infinit o văduvă neagră croind ițe spre un alt sens