de la o vreme eu și dumnezeul meu
suntem certați
de nervi el îmi sparge sicriele din piept
și-mi arată cât de buni au fost
oamenii pe care i-am tot pierdut
nici eu nu mă las
îi răspund ca bruce lee
boards don`t hit back
m-am săturat să mă rog de el
să mă strângă de pe pământul acesta
m-am săturat ca oamenii din viața mea
să-mi urle-n timpane înainte să plece
nenorocitule
în tine n-am găsit
nici măcar o piatră pe care
să-mi odihnesc capul

fiecare zi e un fel de întuneric
în care te lovești din greșeală
cu tibia de lemnul patului
îți vine să urli să-njuri să nu mai fii om
ai vrea să-ți de cineva un motiv să mergi mai departe
să te agăți de ceva de marginea lumii
de vertebrele unei femei
dar îți seama că nu ești decât
un animal de companie pe care arhanghelul rafael
îl scoate din când în când la aer
și sufletul ți-e mai rupt ca o pereche
de blugi bershka

sunt conștient că dumnezeu
nu-mi dă oameni
pentru că în felul meu idiot de a fi
am un prost obicei de a face din ei dumnezei
dar mi se pare prea mult
să trăiești mai însingurat ca o pixidă în tabernacol
dacă tot a făcut din coasta lui adam o femeie
să-mi ia mâinile pentru că oricum
nu pot face nimic cu ele
nici măcar să întorc timpul ca să învii ce am îngropat din prostie
să-mi ia mâinile și să-mi facă din ele un om
în care să locuiesc cu speranța că
mai există bunătate în lume
iar la sfârșit
ca russell crowe în rolul lui noe
să nu știu dacă sunt mort sau dacă sunt viu
dar să știu că sub coastele mele a fost și ceva bun