Arhangheli căzuți de mult nu mai speră
întoarceri în raiuri de fum.
Creștem cântece de retortă și seră
și flori de ciment și bitum.

Ne-au bătut inima elevatoarele,
ne-au supt-o amperii și volții.
Viața ne-o smulgem cu ghearele,
Cerul - cu colții.

Brazdele noastre miros a sânge
și pâinea noastră a măcel.
Din orice stea, câte-un vârf de oțel
ca o baionetă ne-mpunge.

Fiece vorbă e o grenadă,
orice privire - fulmicoton.
Pândim pe Iisus la colțuri de stradă
și-l frângem pe scări de beton.

Și-n metropole mereu fumegânde,
femeile noastre nasc prunci
pentru foamea avioanelor flămânde
și setea-nchisorilor adânci.