îmi pun botnița antibârfă
tu pe cea antigargară
și ieșim să plimbăm fiecare câinele din noi
(niciunul nu latră însă umblă cu limba scoasă
e momentul să zburde)

pocnesc muguri pe ram
sau oasele mele se socotesc între ele

merg în fața ta la distanță distinctă
nu părem a avea în comun frământări
de noapte

umblăm cu privirea foarfecă
tăiem singurătatea încă unei zile în fâșii biodegradabile
sufletul radiază temeri
linii magnetice în plină criză

ocolim câteva cântece ale unei păsări
sincopat o ploaie de grâu primenește piațeta
din mâinile acestei arătări minuscule

soarele pare pregătit să abdice
cu botnița lui de nori de ploaie

numai cuvintele nu-mi sunt acoperite
după o perdea de bumbac
las poezia
să se extindă