trebuia să fi fost neobișnuit să trăim la propriu
în același prizonierat
împărțind aceleași apucături, aceeași sticlă de trăscău, aceiași papuci de casă
într-un cub îmbâcsit de frustrări
de glume răsuflate,
să suportăm același miros ieftin de cafea
aceeași priveliști cubiste
din balcoanele
fără vreo logică arhitecturală

partea bună a lucrurilor
era că puteam înjura în față
oricând pe oricine
printre dinți, printre buze,
prin scările blocului
pe sub masca rânjită peste altă mască

stăm cuminți, aliniați la raport
ca niște cetățeni model păstrând distanța socială
și cea de clasă socială,
care așteaptă să moară mai întâi capra vecinului
și apoi toți vecinii caprelor din cartier
afișând un rictus bonom de condescendență
ca la întrunirile alcoolicilor anonimi,
așa că să-mi spui tu
pe cale de consecință
tocmai acum când am devenit laturi ale aceluiași dreptunghi
adâncimea aceluiași volum
crezi că dragostea noastră ar mai putea deveni vreodată
inseparabilă în moarte,
inseparabilă în cubicitatea unei gropi?