pe cuget suie-n bezne tarantule,
ca sânge-mi curge-al lor venin prin strună
tot așteptând zadarul să apună
când rănile se redeschid destule.
în drept auz ce-i strâmb să nu-mi mai spună
palavre, Doamne, amuțirii du-le
secunda să m-aline în pendule
în vorbe fără fum mugind minciună.
otrăvuri dulci prin minții catacombe,
cuvântul către sine-mi bate-n uși,
ci des lumina e să îmi sucombe
că-n nunta demiurgilor răpuși
o cruce-n adevăruri urcă-n trombe
și-s păsări calde încă în cenuși