Langoși alb de depărtare...

Madlene eterne de dor...

Scriitorii își ascund ochii de soare...

Ascunși cu vorbe banale, ochii
curg prin semafor...

Un pas înapoi, un pas înainte.

Desculț printre desculți,
jarul lor de fachiri verzi
ascunși în calea zării...

Vorbe în cochilii de cer,
drone în subconștientul orbitor...

Se ridică ceața peste lac,
încă mai plâng,
încă mai plângem.

Dulce langoș pierdut în vise vechi...

Puterea unei unde de a clădi în sec,
lumea se scurge în noapte cu scrum,
ard lumânări laice cu parfum
suave, tan-dre, pieritor.

Puterea unui puf de a merge,
mirosul de boboci din noi.

E liniște desculță pe podea,
fachirii verzi sunt ascunși în ea.

Scriitori cu soarele pierdut,
sicrie aprinse ale orașului
mergem încolonați spre nicăieri,
cântăm poeme pline de poveri
ne divizăm și reunim în eu,
doar lacul seacă înspre zeu.

Narcis nu mai apare pe mal
nu e timpul acum
nu e timpul acum
Nu e timpul acum
Nu e Timpul acum

Nu știm când va mai fi!

Cernită făina de neghină
coboară pe hârtie,
cetină.
Miroase a nealtceva.
E depărtare încinsă,
rumenă și stea.