9
În fiecare an, când descopăr că februarie
E sensibil și, din pudoare, tulbure
C-o înflorire în minut, galbenă irumpe
Mimoza. Îi stă bine în fereastra
Acelei locuințe de odinioară
Și a acesteia unde-mi petrec anii bătrâneții.

Când mă voi apropia de marea tăcere
Semnul va fi că niciun lucru nu moare
Căci aparența mereu se întoarce?

Sau voi ști în sfârșit că moartea
Nu are regat decât asupra aparenței?

10
Angoasele ce mi le-ai ascuns în ochi,
Prin care nu văd decât neliniștea cum mișcă
În nocturna ta odihnire de una singură,
Brațele tale atente
Tenebre aduc obișnuitului meu întuneric,
Mă fac să nu mai fiu decât noapte,
În urletul mut, noapte.



Traducere Nicoleta Dabija