Toate lucrurile căpătaseră
urechi, dar nimeni şi nimic
nu mai reuşea să audă nici
măcar cum se rup bombele
pentru a opera inutil nişte
fabrici sau vânzătoare.

Nici seismele nu mai treceau
deloc prin urechi, se luau
direct la harţă cu frica de
frontiere ale fiecăruia
dintre plămânii noştri.
Strategii în formă de organe
la orizont în fiecare zi!

Telefoanele nu mai sunau,
embrionii vorbelor se
prefăceau în scoici pe care
nostalgicii le vor aştepta mereu
înainte de botezul focului,
pricopsindu-se după aceea cu
grăsimea ce iese din toate
tragediile în care nu există
nicio replică.

La urmă de tot, ne dădeam
seama că oricum lumea nu
s-a schimbat absolut deloc,
căci şi înainte plictiseala era
tăcută atunci când ne obliga
să ardem pozele în care,
mai muţi decât până şi în
faţa tribunalelor în formă
de microfon ori puşcă,
apăream sărmanii de noi
cu o carte în mână.