Numai între metafore prolixe
caută scormonitorii de sclipiri
pierduți în timpi lăuntrici.

Scrisul erupe agramat, ambiguu,
pentru că din metafore fixe
e ușor să fii intrus în om.

Cerul din cerul vorbitor
le șoptește în tâmple
cumințirea.

Cerul acesta nu poate fi
stăpânit de meschinării
imunde.

Cerul acesta nu e vizibil.

Cerul vorbitor nu există,
jap o palmă pe frunte.

Vorba cerului nu există,
altă pălmuire în creștet.

Nevăzătorului îi iese
un sertar cu rufe murdare
uitate din copilărie
iar în scrâșnitura spontană
se aude glasul rațiunii.

Cerul vorbitor se deschide
și înhață tăntălăul materialist.

Îi dă o floare, o speranță,
un rost.

Îl face om mare.

Îl îmbracă în glorie!

La un timp se trezește strigând:
"Alegorie! Butaforie!";
iar o vorbă blândă, plângând,
șoptește:
"Miorița, ești repetent la Miorița"
iar tâmpul prins în muncă
zvârlește o palmă în gol
și se întoarce în cochilie...