eu nu-mi numesc cuvintele
dor și le las în pace
este o întoarcere în clasele primare
la jocul de-a memorarea

identifică locul mărimea culoarea numele
întotdeauna numele la sfârșit
semnătura drumului tău
spunea învățătorul în exigența făpturii sale
apoi mă ținea de mână să scriu cele mai frumoase consoane
vocalele îmi ieșeau oarecum dezinvolte

făceam vocalize pentru tristeți și mai rar bucurii

loveam duzii din curte de la vreo cinci metri
iar ei creșteau așa cum un copil oarecare altoit

săream ștacheta unei vieți aprige
dar ce știam eu pe atunci

număram înaintea tuturor
de parcă trebuia să închei oarece socoteli

m-am simțit dintr-odată a altui timp
căutam disperată pe cei dragi
se îndepărtau așa cum se blurează chipurile intime

singurătatea mă servea cu atenții
naivă mă duceam cu ea la câte-o cafea
îmi făcea capul calendar însă
părea o bună prietenă

nu mi-am permis să-i dau flit
părinții mă educaseră într-un fel
de care nici azi nu scap

ascult bob marley reggae
în timp ce ploaia repede de iulie spală trecutul
din punctul ei de vedere