Pe cipul său poartă robotul
memoria pașilor săi,
un ghem de neîntoarse căi,
identic vieții întru totul.

De-ar pierde cipul, ar fi ca și cum
el niciodată nu a străbătut vreun drum;
de cipul cu un alt robot îl schimbă,
e ca și cum de-o viață pe-un drum străin se plimbă.

Să spunem că robotul se-ntoarce de pe Marte.
Donându-și microcipul ilustru mai departe
unei imense congregații de roboți,
pe Marte ar putea să spună c-au fost toți.

Dar doar pe rând și niciodată împreună
și-oricum faptul c-au fost ar fi doar o minciună.

Pe Marte unde lumea-i mai ușoară
și zilele în ore mai lente se măsoară,
e cerul de o roșie virilitate
și lunile (ce-s două) se luptă-n cer karate
sau alte-nfrigurate, vii, marțiale arte,
și mărțișoare marțea vând marțieni pe Marte.


***


Robotul meu, pe care-l construiesc de-o viață –
El va trăi ce eu n-am reușit.
Pe placa lui de bază avid am grămădit
Acele vise-n care credeam demult – o ceață…

Prin el voi face toate-acele lucruri
Cândva-ncepute, niciodată terminate,
La capăt îmi va duce chiar și-acele gânduri
La care am gândit, dar doar pe jumătate.

Singurătatea, descompusă-n biți,
Se va citi desigur în ochii lui mâhniți,
Dar fericirea i-o voi instala de pe dischete
(Versiunea 2, vezi raftul 2 de la perete!)

O, fericirea, acest simplu algoritm,
Nu îi e dat și omenirii să-l învețe,
Robotul meu o să cunoască al ei ritm,
Robotul meu va medita la frumusețe.