copacul se retrăsese un anotimp mai departe
ca și cum i-ar fi fost teamă... ca și cum mi-ar fi fost frică
legată la față n-am mai ajuns să-i palpez inima
cântecul de arțari cu dulceață

am mers în lipsă de oameni pe lângă pădure... pe lângă viață
această ultimă călătoare ocupându-și locul de suprafață

benevol aș fi fost cutia de rezonanță pentru fiecare
cu exactitate poetică mi-aș fi potrivit ora cum și gesturile
într-o oglindă a timpului... în spusele străbunelor neobosite
pândindu-și prada la limita neîndurării

roșul ar fi izbucnit până la iubire
galbenul ar fi capitulat în moarte...


hmmm! dar ce mai aveam eu în mine?!

foarte probabil

strada împotriva străzii... drumul împuținându-se
o rochie pe care n-o purtasem încă niciodată
5 linii argintii pe care urma să le cos la o mână

mai ales tristețea, da, tristețea
ca o fiară hămesită dând semne autoritare
că n-o să-și mai plece urechea la baliverne:
deci, o să muște definitiv până la mine!

în alte împrejurări aș fi fost sigură:
aici se trăia fictiv supralicitând totul
de dragul aplauzelor al invidiilor...
al rating-ului.