dimineața orașul cu gene îngreunate miroase dinspre staule
facem schimb de viață de interior cu viață de exterior crezând că ne vom împrospăta simțurile
de fapt înghițim aer poluat
aerul ne înghite emanațiile pielii după o noapte de dragoste
ne pierdem în draperii și tot felul de obiecte în care pătrunde atmosfera de câmp și animale
orașul se veștejește sub melancoliile toamnei începe să cadă din creștetul copacilor într-o ploaie de culori
vina de a fi devine cenușa unui foc cu care am ars zăpăciți
buimaci ne îndreptăm spre aceleași resturi de viață ambalate în clădiri somptuoase
unde ni se cere toată competența
dăruim în forță ceea ce nici măcar viața nu ne dă pe nimic
ne eliberăm de sensul verbului a trăi
de fapt ne croim autostrada spre apus
lăsând din noi anotimpurile niște biblioteci imense
cu evenimente despre marcajele existențiale
destul slalom printre clipe de fericire-ghinion
încât să ne autocompătimim cu fiecare apropiere sufletească
contradictoriu dinspre locuri de sudoare și lehamite și obișnuință
orașul miroase a seringi în timp ce dintr-o anume direcție se vorbește amplificat despre sănătate