Dansul haotic, artropodic al umbrelor noastre pe zidurile albe din bucătărie nu-l recunosc,
nici caricatura de viitor pe care o am în minte,
e un roi de frică în piept când mă gândesc la toate lucrurile pe care trebuie să le îngrămădesc din nou într-o valiză mică,
aș vrea să împăturesc cu grijă totul
într-un origami, ceva stupid, să nu-mi lipsească nimic,
ce simplu ar fi atunci,

dar
palpitează sub piele chisturi ca niște mărgele scăpate pe podea,
capsule în care țin toate informațiile pe care le reprim
și tremur ca atinsă de vreo boală degenerativă,

orașul se întunecă rapid,
apar de nicăieri nori gri furioși și ne udă,
așa vin și toate veștile rele,
nu ți le prezice nicio aplicație,
nu a descoperit niciun geniu algoritmii ăștia,

cine știe,

poate cândva totul va fi prestabilit,
fără suferințe și eșuări inutile,

o traiectorie simplă,
o coardă întinsă între doi zgârie-nori
și mâna care te împinge o singură dată din spate.

"One shot, you have one shot",
cum ar zice americanii cu un zâmbet sexy malițios

și golul din stomacul tău
s-ar face mai mare
decât golul de sub tine.