trebuia să se întâmple așa,
eu să rămân orb în fața evidenței
și tu să nu mă mai recunoști
în zgomotul teluric al providenței
de parcă nu aș fi știut niciodată
că timpul e de fapt praf de piatră
și pământul e un fel de poartă
spre lumea cealaltă
trebuia să fie așa
fiindcă prăpastia era chiar în noi
în spatele ușilor închise,
în craterul imens dintre iriși
și vise
iar aripile noastre nu erau
palide de prea multă depărtare
de fapt erau opace
de la prea multă zare
nu erau ascuțite,
nu aveau nici o formă
erau doar întrepătrunse
cu penele strălucind
în mii de cuțite
și nu mai puteau
să se desfacă
de prea mult orizont
care se distanța teribil
la mijloc
în două depărtări diferite
una spre marea în hulă,
alta spre nordul de sticlă