Câtă poveste în foșnetul unei nopți de octombrie,
doar zgomotul nucilor căzând sparge liniștea,
stau dreaptă
sprijinită de un zid invizibil
ca și cum m-aș sprijini de mine însămi.

Unul câte unul, oamenii se sting.
Candele pe care le-am uitat aprinse.
Apoi,
timpul ne va bate pe umăr,
rânjind.
Mâine un alt om va muri. Mâine
o altă amăgire se va naște.
Grăbiți spre marea trecere,
trecătorii
se vor urca în mașinile lor,
în autobuz, în troleu,
fără să își vorbească,
fără să mai iubească.
In fiecare clipă,
ca niște mingi de ping pong, semne și amintiri ricoșează
lovindu-ne.
Omul de lângă mine are o carapace de fier.
Eu însămi scriu aceste cuvinte
ghemuită sub o carapace de fier.

Teme-te!
Și nu cumva să privești înspre tine!
Lumea nu mai este așa cum o știi,
viața și moartea își schimbă prea des
măștile între ele.

Și totuși,
câtă poveste e în foșnetul unei nopți de octombrie!
Doar zgomotul nucilor căzând sparge liniștea,
eu stau dreaptă pe scaun sprijinită de un zid invizibil
ca și cum m-aș sprijini
de mine însămi,
și în sfârșit
în sfârșit
în sfârșit
pot să plâng.