(in memoriam Octavian Dumitru Unc)

stăteam așa cu picioarele atârnate
deodată
m-a cuprins o tristețe soră cu moartea
și mi-a venit din senin să plâng
am plâns până când stelele s-au dus la culcare
de-am rămas cu o lună atât de îngrijorată
încât s-a micșorat până la litera C
s-a prins lin de ramura unui copac acadea

neabătută noaptea înainta trufașă
singurii pași auziți pe alee
apoi a intrat în casă
și m-a găsit cu ochii umflați de plâns
m-a ignorant până mi-am potolit suspinele
apoi a tras cearșaful

abia de dimineață am aflat

poezia de ieri a murit
fix
când ceasul digital al orașului
afișa ora zero în roșu

undeva bătea clopotul unei flori târzii
de toamnă