sunt zei sau dumnezei care adoră templele impresionante
oamenii le-au ridicat astfel de lăcașe
dar nu s-au pogorât niciodată
să locuiască în ele
mărturie stau însăși statuetele lor impunătoare
unul singur stă deoparte
nu mai vrea demult în corturi
sau în orice i-ar mai fi construind oamenii
defapt nu și-a dorit niciodată asta
mă împiedic de el în fiecare dimineață
stă gârbovit dar nu de ani
pe treptele templului meu
cerșindu-mi iubirea
la fiecare patruzeci de ani
între două bătăi ale inimii
îmi crește un tabernacol
care îmi urcă ziua în coaste
noaptea
se așează între mine ca un zid
cu două suprafețe contopindu-le
pe una zăbovesc puțin
cât să-mi odihnesc tâmpla
pe cealaltă luna-și oglindește fața nevăzută
amândouă încearcă să mă despartă
strivindu-mi lacrimile atât de tare încât devin casante
îmi izbesc plânsul de zid
ca de o cremene din care sar
cioburi de durere în
scântei de oarbe priviri
și mai rătăcim împreună încă patruzeci de ani
prin pustiu
căutând să-l răstignim pe cel uns