de pe brațul meu drept alunecă năframa albă
ce o purtam la templul dintre chiparoși,
să nu mă ardă soarele,
acolo unde toți se așteaptă să fie acest templu, unde femeile spală rufe
în apa lină ce coboară din scocul morii, dintre iluzii și flori carmin.

eu și imaginea mea în oglindă
doar ochii mei se interpun între mine și taine pe care nu aș fi vrut să le cunosc,
mă temeam de trezirea rece a unei brute raționale
dincolo de sufletul meu, dar am greșit.
fără desen, culoarea împietrește, nu poate să zboare.
ochii sunt de ajuns ca să nu văd adevărul trist –
eu și lumea mea suntem una și aceeași persoană,
tot ce am gândit sau făurit și apoi am uitat încă respiră, nemuritor
ca Hristos cel răstignit, scăldat în frunze de iederă roșă,
cățărată pe crucea cercevelei ferestrei.
fiul meu, tatăl meu și eu -
cea care trăiește între trecut și viitor, între certitudine și vis.

pas cu pas mă lepăd de vechile religii, vechile leagăne ale pruncilor vii,
așez amprenta mea și las iubirea moștenire pentru arheologi și păduri înalte.
printre filele cărții doar vântul mai cuvântă pagini nescrise.
cred și azi că din grundul pictat de mine răsar înaltele flori ale deșertului,
ale grădinilor suspendate, ale ghețurilor veșnice.