de straie de lut
când te-am dezbrăcat prima oară
a țâșnit dumnezeu
în sfinți îmbrăcat,
apoi te dezbrăcam tot mai greu de mormânt
cu oasele înfipte în piele de stih
în lume lumina atârna greu
pe umerii întunericului

mi-am vândut opincile pe drumul spre tine
și merg desculț cu privirea în zări
nimicnicia mi-e baioneta de la arma
rostirii rostogolire-n hârtie,
mi-e pergament pielea ta
să zic acolo ce este
dedesubt

cu viața asta nu-i de joacă
oricând te poate lepăda în mormânt
lăsând în pielea goală dumnezeul din tine
departe de țărmul tuturor gândurilor,
pe apa din ochii aproapelui

amintirea copilăriei șterge toate păcatele
de a fi om,
toți păcătuim cu vârsta,
uneori cu coada ochilor,
sub văzul minții ori,
cel mai adesea din locuirea de amândoi sub frunză,
mântuindu-ne pruncii ce-așteaptă acolo

adesea încerc să păcătuiesc poezie
prin dezbrăcarea straiului de lut
lepădarea lui în mormânt e însă fără cuvinte
în gura peniței tăcere