nu este târziu să mă obișnuiesc și cu asta
deja am învățat să mă descurc, cu masca pe figură
și varză pe dinăuntru
știrile de la teve le ignor
nu îmi mai place nimic
mă trezesc dimineața cu gustul ăla amar
îmi tot spun, mereu și mereu
doamne, fă-mi și mie o cafea, într-atât de tare
încât să fiu eu, fresh
pe de-a întregul

de cele mai multe ori am impresia că trăiesc un delir
adorm greu,
mă trezesc obosit, și nicio femeie
alături fiind să-mi șteargă broboanele de pe frunte
ryky cotoiul îmi mai zgârie din când în când
mâinile, degetele
dar nu e totuna
înainte de culcare mă rog să nu mai visez
nu mai vreau asta, îmi e destul ceea ce văd
și nu e bine, prietene, nu-i bine
dar cine sunt eu ca să judec

cel mai adesea, noaptea, se întâmplă să nu mai am aer
atunci fug în balcon
deschid larg ferestrele și respir
alea sunt clipele când trebuie să recunosc

ce poate fi mai plin de trăire
decât acea gură de viață

stau cu orele în balcon zbătându-mă să mai fiu. noaptea,
strada pare o poezie
ce, parcă mă îndeamnă să o descopăr
cu zgomotul ei, cu tăcerile
ei, și eu,
prins la mijloc