ea m-a lăsat singurătăţii
şi mâine,
când va bate clopotul primăverii
mă va găsi îmbrăcat
în haine de pustnic
priveghindu-mi trupul părăsit

mâine, singurătatea mă va trânti cu capul
de toţi pereţii oraşului
iar eu îmi voi privi cu atâta ură
stârvul absent de sine,
până îl voi uita
Doamne, noaptea aceasta coboară
sau urcă?
cearcănele se suprapun peste răsărit,
destinul peste iubire,
sălciile peste iertare
iar eu încă mai stau aici
între magnolii suspendate în aer
şi vrăbii de vânt,
luna îmi intră impudic prin podul casei
şi-mi crapă în două umbra spânzurată de mine,
Doamne, bezna asta miroase a liliac înflorit,
a fântână arsă,
a gară de piatră
şi totuşi pământul e putred de atâta frumuseţe,
iar eu uit până şi uitarea!

nici măcar nu mai ţin minte
dacă în faţa casei creştea o iubire de cireş
sau un turn
dacă trecea un râu sau o punte
şi nu sunt sigur nici acum
dacă eu m-am întâmplat
sau doar m-am visat

ea m-a lăsat sinuciderii
strigând depărtarea din culpă
cu genunchii la gură
iar mâine când va bate clopotul tăcerii
eu voi sculpta în aerul dimineţii
ovale de cer
şi margini de rouă,
mâine dimineaţă mă voi găsi pe mine
înfăşurat într-o pasăre vişinie de lemn
apoi mă voi da uitării
într-o livadă de spini
înfloriţi