Avem în noi un tot
Ce ţine de construct, de viaţă
Avem în noi un port
Ce se afundă-n ceaţă.
Avem o fire ce se dă
În vânt după dreptate
Avem o stare ce e fadă
Atunci când nu trăim în libertate,
Cu noi din noi, interior
Cu sufletul plăpând ce geme
Cu răzvrătiri ce nu au for
Căci doar lăuntrul are scheme,
Pe care cu greu mai poţi
A stăpâni în public
Când răbufniri pornesc pe roţi
E chipul parcă ludic,
Al celui ce nu ne ascultă
El Sinele din noi, dar fără vrere
Când Eul parcă stă la pândă
Pentru a opri panere,
Cu gânduri ce se-asemuiesc
Cu zarva de din noi
Când răbufnesc şi nu se opresc
Atunci e tărăboi.
Iar doar el Supraeul vine
Cu norme, reguli şi dreptate
Voind să facă numai bine
Cu orice preţ, în toate,
Chiar dacă ea cetatea noastră
Formată din năravuri grele
În care sclavul-Sinele cu o ripostă
Va răzvrăti el binele.
Atunci, ea Santinela-Eul
Voind să fie pace
Ascultă ordinele stăpânului, el Supraeul
Şi-ncepe să încarce,
El trupul cu speranţa vieţii
Pierdută în neantul crud
Pe care doar cu drag poeţii
Au reclădit-o din el simplul nud.
Fiinţe cu ardori funeste
Pe care nu le înţeleg nici norii
Se plămădesc pe la ferestre
Uitând de ei fiorii,
Pe care doar triunghiul îi mai dă
Atunci când dă de ştire
Că Eul şi cu Supraeul stau la sfadă
Cum să-mblânzească Sinele.