Vuietul vieții.
Umbrele frunzelor pe mașini.
Lumina inevitabilă, artificială.
Clipa pe care în sfârșit pot să o pătrund
în toată goliciunea ei.
Câinii care latră la stele.
Chiotele din depărtare ale copiilor fericiți.
Tramvaiul gol gonind spre depou.
Vântul care-mi mângâie fața.
Eu singur privind strada
de pe balconul cioplit
în tăcerea orașului anonim,
fără sfârșit.
Vuietul preaplin
al respirației.