Plutesc. Florile de nufăr din plastic
o cadă-dovadă că spumantul n-are
Nici un efect.
Mă-ntreb cum să intensific culorile,
cum să strecor o lumină pe sub ușă
cum să dau acestui tablou static, (clișeu, până la urmă...)
O fărâmă de contrast, de viață, de forță?
Mă văd din afară, din postura buretelui dezlânat, agățat de robinet
O femeie ca alte femei, un corp ca oricare alt corp
Mi-e frică de lipsa mea de originalitate, dar faptul că sunt comună
îmi face culcuș.
Am un fel de caimac călduț înăuntrul meu.
E singurul lucru la care am drept pe deplin.
Să-mi fiu destulă n-am învățat
Nouă ni s-a predat aceeași lecție
Noi facem tot posibilul să fim iubiți, să nu fim singuri
Nouă ne tremură picioarele în fața altora și-n lipsa altora
Nimic interesant. Îmi dau seama că nu știu nimic
Și n-am nici un drept să-ți spun ceva ție,
Să aștept ceva de la tine. Și totuși, asta e tot ce fac
Mi-e frică și cald și stau așa
Într-un balansoar cu o funie care stă să se desprindă
de pe bara de întins rufe,
o față drăgălașă,
aștept de la tine
bucățele de inimă glazurate.
Fac giumbușlucuri, mă fac rotocol
Îmi las pletele pe spate și-mi aranjez o șuviță
cu dexteritate.
Acum aș putea să închei cu o întrebare
Dar asta m-ar face cu-atât mai plictisitoare.