E multă liniște-ntre noi.
Atât de multă că-n război mă simt cu tine.
Baionetă mi-e vorba ce o țin în gură și doar chin, fiola mică de venin pe care-o plimb
iar printre dinți.

Închis cu tine în tranșee crescute noaptea din pereți
sunt armă albă, corp cu zimți!

De-ai spune-o vorbă...dar nu simți
nicio pornire să mă vezi!
Ești ca un râu cu maluri verzi. O liniște mai abitir decât
o viață de martir.

Și nu-i nici goană nici tumult în corpul tău.
Și ochiu-ți mă evită cult.

Atâta liniște-ntre noi că vreau să-nceapă- acel război
mult trâmbițat!

“Vrei un halat?”, m-aud vorbind.

Tu taci. O voce fără nimb.

“De ce nu-mi spui ce ai cu noi? De ce-mi împrăștii pe pereți toți nervii-ntinși pe dimineți de nepăsare?
De ce tăcerea-ți e mai mare cu orice umbră de cuvânt?
De ce-mi faci viața un mormânt!”

“De ce?”, îmi spune ea candid, clipind ștrengar cu umeri goi?
“Pentru că nu mai vreau război!”