într-o dimineață
vine o paranteză de-a lui mircea ivănescu
ce depășește cu mult poezia adică viața
și te trage de pe scara lui iacob
zdrobindu-te de asfaltul realității
simțind ferm printre cuvintele poetice ca niște perne
cotorul scorojit al cărții vechi cum îți zgârie din cuticule

vine apoi (târziu
spre o înserare interioară care te năruie) și acel ceva cu gest de toamnă
într-o sală de cinema previzibil de goală
când lumina ecranului este cea care îți urmărește filmul cu care ai venit la pahar
și te surprinde făcându-ți calcule în cabala tăcerii în care te vezi captiv iar
cu o nouă dimensiune căzută peste carne

deci nu e de mirare că într-un final vine muțenia patriarhală
sfânta de ea!
numai bună să o cari toată viață sub unghii
prin acest labirint al cuvintelor sălbatice spuse (adică scuipate)
și supuse (adică uitate repede)
da!da!da!da!
vine muțenia dragă să îți stingă lumina la culcare
ca o mamă vine
dornică să îți facă curățenie de la întrerupător
(și clik-ul ăsta de peste ani
ca un cui
te face să îți strângi pumnii - gest reflex - de copil în întuneric)