Știu, nu pot să vă fac să înțelegeți
câtă bucurie mi-a produs însearaaceea
un om simplu din autobuzul plin
cu care mă întorceam de pe coclaurile mele.

Ce anume din felul de a se mișca în spațiul ce i-a aparținut
între aparatul de taxat și ușă,
ce anume din intonația glasului
(da, vorbea la telefon),
ce anume din toate astea m-a înviorat de m-am trezit pe scaunul stb
ca într-o mamă?

A coborât la prima,_____________________________________
__________________________________ a dispărut pe trotuar.

Am văzut totul din spatele geamului și al ochilor,
dar sunt sigur că nu a fost iluzie, deformare, propria reflexie sau vis.
A dispărut._________________________________S-a evaporat.

Nu, nu a fost nici poezie,
chiar dacă țineam cu grijă în mâini o carte cu poeme încă nescrise.

Am văzut cum a devenit transparent, vă jur,
cum oamenii au mai trecut prin el preț de câțiva pași,
cum reflexia mea din geam s-a suprapus spectrului
și pe măsură ce autobuzul se îndepărta
a rămas singura care m-a mai însoțit până în casă.