când citesc poemul chipului tău
pe inimă port o porțiune galbenă,
prin comparație stihul chipului meu e aruncat în sluțenie
e însă de doi cioplit chipul spre poezie
și pe altarul de doi al inimii noastre e o porțiune de jertfă albastră
în sensul de senin pe alb de iarnă ori de hârtie
în vertijul de a fi dumnezei pe chipurile noastre cioplite-n cerneală
fiindu-ne proprii idoli în statuarul de celuloză
autojertfindu-ne, dându-ne foc la carnea gândurilor noastre
cu inimile în arderea de tot a emoției
și iar strig stihuri ilicite spre Dumnezeul legal
pe inimă port o porțiune cu rană
când mă gândesc că poezia noastră se naște copil nedorit
uneori mă gândesc că e mai bine să avortăm dracului
demonii emoțiilor noastre,
să ne dărâmăm autoidolii, să le dăm cu altarele de pământ
până va țâșni apă în cer și omăt
să ne spele cu alb,
să punem pe urmele peniței o radieră
spre-a se naște poezia dormirii cuvântului