am scris cu cărbune
pe peretele trecutului alb
toate gândurile negre
pe care le-am scos de la saramură
şi le-am pus la afumat
pe grinzi grele de nuc
ce-mi atârnă şi azi pe umeri

ai plecat intr-o noapte neagră
eu deja purtam doliu după noi
acele haine din frunze de ienupăr
care se lipesc de pielea aburindă încă
de la cât rumeguş încins a curs pe noi
lăsând pădurile fără suflet
izvoarele rămânând zidite în stâncă
să nu mai macine cu lacrimi negre
văile ostenite de atâtea neâmpliniri

uneori văd negru în faţa ochilor
dar şi în spatele lor
aud voci care-mi şoptesc
să nu mă mai dau de ceasul morţii
că oricum ceasul vieţii este stricat
arătând doar secundele rămase
după urzeala timpului

sunt negru de supărare
mi-ai promis marea cu sarea
dar nu m-ai învăţat să fiu valul
ce se ascunde după ţărmuri
infinite şi reci

uneori am impresia
că-mi aud paşii
doar dacă calc pe urmele tale
strivite cu nerv şi melancolie