Viețile noastre sunt drumuri pe care alegem să le urmăm.
Nu știm unde ne duc, când se termină, nu știm de ce le-am ales.
Tot ceea ce facem este să ne imaginăm că păstrăm direcția.
Că pășim cu certitudine în orizontul care ne așteaptă.
Ziua ne dezvăluie nesfârșirea pe care o avem de atins.
Ne zidește în pereți după care ne imaginăm de neînvins.
Niște melci care își duc în spate împărățiile în care fiind cuprinși
Pretind că drumul parcurs e argument de a fi proprietar de orizont.
Noaptea ascunde calea și drumul se înnoadă cu alte cărări.
Uneori este nevoie să alergăm neatenți pe sub stele și nori.
Prăpăstii, peșteri oarbe, ape reci, asfalt negru, scânteieri și fiori
Apar de niciunde când alergi, când te arunci, când te visezi
Urmându-ți calea care te duce altundeva pe tine pentru că e a ta.
Vin de pretutindeni roți care strivesc. Macină cerul și pământul.
Împletesc, aruncă, uită. Asemenea oglinda privește când o privești.