Mi-a fost o vreme frică de întuneric, de mare, de icoana lui Isus
În fața căreia dacă nu mă închinam riscam să pierd ceva
Notele bune la școală, învierea, apa caldă, trenul, chiar moartea
Care se umfla în mine încet, încet, ca laptele uitat la fiert
De pâinile pe care auzisem că Le făcea mai bine decât bunica
Fără foc, fără lemne, fără cuptor, doar cu inima aprinsă
Dar cel mai frică mi-a fost să sparg, bibelouri sau prietenii
Toată copilăria am auzit: Să nu spargi! Să nu spargi!
Și chiar în clipele acelea cerul era țăndări peste mine, bucăți, bucăți
Le ascundeam într-o cameră anume, există și azi, când am nevoie
Doar dau o fugă să-mi iau porția de libertate de sub vița de vie
Odată am spart o sticluță cu esență de trandafiri bulgărești
Și de câte ori făceam câte-o năzbâtie mă purtam ca și când eram chiar tu
Tu acesta care citești acum și cauți printre rânduri nu doar întâmplări
Care să ne adune pe toți ca în jurul unui foc de tabără
Ci și palme, tălpi cu care se te potrivești, ca și când ai dormi
Cu cineva drag și vrei să-l încălzești, acest poem este depre tine
Și despre acest sistem de oglinzi care ne refelctă unuii pe alții
Suntem precum deținuții legați între noi, toți cu capul în jos
Pas la pas, ne plimbăm între ziduri, în același cerc ne rotim
Din când în când ca niște traficanți de droguri mai pasăm
Unul altuia lumina să tragem din ea când ne vine rândul