de pretutundeni mă-mpresoară ca un pârjol nestăvilit
a lumii zarvă spumegând cu buzele uscate ca de vânt
nu ripostez și tăcerea-mi îi sporește aplombul
năpustindu-se ca o jivină flămândă
cu-n urlet tăios străpunge armura
dezvelind miezul sterp ghemuit în nodul muțeniei
încolțind în arșița nemiloasă cuvintele se încheagă
rostogolindu-se precum bolovanii în golul fără margini
prin negura pustiului fără odihnă
tristă viața mărșăluiește
noaptea stelele nu mai luminează cărări
iar amintirile se sting în flama ecoului
o așteptare oarbă – viața
plânge neîmpăcată pe umărul timpului