Tindari, ce blând te ştiu
printre largi coline suspendate peste apele
insulelor dulci ale Domnului,
azi mă ispiteşti
şi te cuibăreşti în inimă.

Mă caţăr pe culmi pe vaporoase abisuri
absorbit de vântul pinilor,
şi amicii care mă-nsoţesc sprinteni
se-ndepărtează-n aer,
val de sunete şi iubire,
iar tu mă iei
din acel rău mă smulgi
şi din temeri de umbre şi linişti,
adăposturi din blândeţe timp asiduu
şi moarte a sufletului.

Necunoscut ţi-e pământul
în care mă afund cu fiecare zi
şi-n care hrănesc silabe secrete:
altă lumină te răsfoieşte pe deasupra geamurilor
în învelişuri nocturne,
şi bucuria nu mi se odihneşte
în poala ta.

Aspru e exilul
şi căutarea pe care o închideam în tine
în neliniştea de o precocitate fatală
şi fiecare iubire e un paravan împotriva tristeţii,
tacit pas în beznă
unde mi-ai pus
amara pâine s-o frâng.

Tindari liniştit se întoarce;
trezeşte-mă prietene suav
care m-arunci în cer de pe stâncă
iar eu îmi închipui teama celui care nu ştie
ce vânt adânc m-a căutat.

Salvatore Quasimodo