Corăbiile noastre, făcute pentru haos,
Ce au rămas, prin toate 'ncercările, copii,
Au eșuat pe maluri atrase de repaos
Și-au început, sătule și calme-a putrezi.
Din lemnul lor, pe care s-au adunat în timpul
Vieții, cicatrice adânci de nenoroc,
Vor face, cu toporul uitării, în anotimpul
Căderilor de frunze, o hrană pentru foc.
Doar amintiri mai suflă câteodată în pânze!
Tu mai auzi furtuna? Și eu o mai aud!...
Comorile râvnite în vise nu-s ascunse
În liniște, iar marea e liberă spre sud.
Deci, părăsind în taină, pe înserate, portul,
Să mai sfidăm o dată, cu prora, orizontul!