Mă doare iluzia iubirii promise, am fost o regină prinsă în capcana unor vise, înconjurată de castele cu ziduri scăldate în soare și am crezut eronat că iubirea e desprinsă din cerul senin și că timpul, câteodată, mai moare.

Sunt rănită într-o lume care masacrează eroi, am lacrimi pictate, incandescente, pe obrajii amândoi, ieri am crezut că ești rege, dar tu ești doar o emoție absentă, ecoul unei greșeli și al unui joc fără reguli, creat la răsărit, din urzeli.

O mască îmi ascunde chipul și focul nestins din privire, tu mă consideri o banală amintire. Vântul primăverii e un cavaler ce gonește pe un cal, printre copacii albi ce iradiază lumină și sărută norii eterni și plini de uimire.

Arunc iubirea stricată ca pe un ceas în agonie și cavalerul îmi întinde mâna și mă ademenește într-o altă lume sonoră și ireală, sălbatică, dar vie.

Timpul revine la viață și eu escaladez nori, ca pe un Everest, care își scutură umerii plini de ninsori, farmecul primăverii e efemer, dar tăcerea nu mă mai doare, îmbrățișez vântul ca pe o himeră albastră și zbor cu el către soare.