Am încercat să-mi amintesc
de mine
prin aburii tristeţii,
dar ieri , zborul meu
a văzut umbra păsării
prin aerul tare al nopţii
cum îmi înconjura singurătatea
ca o himeră
rătăcitoare,

Ieri am văzut asfinţitul
cum îmi încolăcea gândurile,
şi rădăcinile mele
s-au mai surpat puţin
în încleştarea pământului

Apoi,
mi-am dat seama
că eu de fapt sunt un uitat,
ca şi copilăria,
ca primul meu ceas primit de la tata,
regăsit într-un sertar
al memoriei

Ieri mă uitam în oglindă
şi nu-mi desluşeam întruchiparea
şi îmi părea rău
că gândurile mele
s-au întors acasă la mama
şi ea mă vede aşa,
îmbătrânit de prea multă tinereţe,
trist de prea multă exuberanţă
şi atât de risipit
de mine însumi !

Dar nu, nu-mi greşisem soarta,
doar visele mele au încercat
să zboare mai sus
decât viitorul
şi m-am trezit că singurătatea
nu mai are contur

După aceea ,
mi-am trimis iar gândurile
departe către mama,
să mă simt copilul fericit
de altădată
dar ele se loveau
de oglinda unei icoane
şi tăcerea se prefăcea
în vitralii de întuneric

Şi atunci mă întreb,
cu capul pe piatră,
ce sunt toate lacrimile astăzi
dacă nu un altfel de sânge ?