cerul se izbea de nori risipindu-se în ploi absurd de lungi și de albastre spre pământ
o bucată de ziar lipită de peronul pustiu îi atrase atenția
"numai cu destinul în mâini îți poți lua inima-n dinți", desluși cu greu, aplecându-se.
câțiva pași mai încolo o valiză uitată și el îndreptându-se spre niciunde
pe un drum al nimănui, niciodată dorit
ales doar din speranța că v-a întâlni oameni
trenul avea toate locurile rezervate
se hotărî să călătorească în capătul coridorului ultimului vagon,
fără bilet,
sperând să poată merge cu nașu'
urcă luând și valiza cu el doar așa să aibă un tovarăș.
tace
de ceva vreme o privește cu coada ochiului prin fermoarul desfăcut jumătate
este plină de cărți ce îți explică detaliat
de ce să nu fii director, parlamentar ori președinte.
- eu mă trezesc dimineața de fiecare dată oricine deși întotdeauna mi-am dorit să fiu soldat, îi spuse la un moment dat.
-și eu care credeam că societatea te lasă să-ți alegi cum să nu fii, râse ea ironic!
-nicidecum, te învață cum să fii singur într-o mare de oameni.
- cum așa?
- așa! răspunse el sec, aducându-și aminte de vorbele bunicii, "pentru că în viață deși poți alege.. alții decid".
a fost o vreme când pe o bucată de ziar era toată viața,
cu diminețile începute cu o pagină de ziar în față ,
cu bucata de slană, brânza și ceapa învelite într-o bucată de ziar,
cu tânărul soldat proaspăt liberat, fără valiză,
ce ținea o bucată de ziar de la bunicul său, împăturită în buzunarul de la piept, pe care scria "numai cu destinul în mâini îți poți lua inima-n dinți"
de când bea cafea decofeinizată e tot mai nervos,
a ajuns supraponderal bând Coca-Cola zero
- mamă, de ce m-ai învățat mai întâi să merg când îmi doream atât de mult să zbor?