Iar trec pe strada cu case albe pavată cu pietre.

De după ferestre deschise în petale şi culori carnivore
Se mișcă perdele ca niște reptile cu priviri desuete,
Umbre ce se-întind învelind pretutindeni rigole.

Cerul sângerează-n apus ca pentru ultima dată
Și se agață de stâlpi cu gheare-ghirlande.

În gândul meu, de după draperii catafalcuri așteaptă.

Strict, oblic, cuvântul se-împiedică în imaginație.
Este rănit de golul foii ce-i preface visu-n venin
Și, pentru că din devenire se întinde ca o ecuație,
Din bolta prezenței risipește momentul sublim.

Eu, însă, insist ca pe strada cu case albe pline de grație
Spre apus să înaintăm trecând împreună încă puțin.