când pierzi și ultimul tren
vorbești prin pereții unei închisori de sticlă
conturând forma inimii pe geamul aburit și opac
ești hamalul obligat să care bagajele altora
bucuria și ura lor tehnicile lor de camuflaj
desigur își vor aminti de tine nu și de numele tău
golul se va umple cu somn
dar cine nu știe că somnul e o dungă roșie
un diagnostic
în aura lui fiecare își țese pânza
ideea asta te-ajută să continui
devine un fel de cârjă invizibilă
până se macină oasele
un fel de premergător
nu aștepți alternative nu ești
declanșatorul de seisme
cumințenia ta alunecă de pe umerii lumii
fără niciun zgomot