Ziua asta îmi întoarce lumea pe dos. Așa. O văd roșie, cu tot sângele ei stors din măruntaie al cărui rost nu îl înțelegi până nu îți dispare vreunul. Suferi după o durere pierdută, ori după o stradă pe care nu ai mai văzut vreun trecător de ceva timp, ori după același gest uitat dincolo de pereții unei stări pe care o retrăiești și nu știi de ce.

O văd arzând, cu pielea pârjolită de întrebări al căror răspuns nu stă în puterile mele, cu fumul ei înecăcios care-mi oprește respirația, pentru că neînțelegând, te resemnezi, te strângi în tine melc, ermetizat, până la dispariție și taci. E ceea ce am învățat în ultima vreme - să îmbrac în liniște cuvintele ca pe niște copii uitați de părinți într-un pustiu unde soarele tropăie ca un armăsar sălbatic călcând oamenii-ierburi în picioare.

Ziua asta îmi întoarce lumea pe dos - ai putea spune, Clara, că mă păzește de rău, dar eu știu că un rău făcut lasă urme roșii ca zeama cireșelor negre, de iunie...