Nu poți fi doar atât cât ți se-ntinde cântecul

sau, bunăoară, visul negru al unui proscris;

poți cânta fie și adevărul din pietre,

poți visa și în balansul între miere și scrum.

Când vine trezirea, dai deoparte plapuma visului;

nu prea ai chef de cântat, nici în fața oglinzii,

în care îți vezi chipul cu peri aspri și deși,

îi acoperi hotărât cu spumă albă.

Proaspăt bărbierit, razi de pe listă vechile neîmpliniri,

ai o tresărire, de parcă ți-ai aduce aminte de-armată,

când alarmele în miez de noapte îți provocau palpitații,

sau de mâna iubitei pe umărul tău când pătrundeai în visul ei nesfârșit.

Oricât s-ar întinde cântecul, acum, când mierea e scrum,

iar scrumul se împrăștie-n vântul uitării,

oricât te-ai rupe de trecut, cum firul ierbii de pământu-ndrăgit,

din bucăți n-ai să reîntregești pânza destinului.

Orice-ar fi, nu poți rămâne altceva decât om.