Nu se uscase prima frunză
Când ziua se lungea din propria lumină.

Avortată, ca un fruct fără semințe,
Ideea mărului copt din toamnă
În umbra primăverii dormea.

Vinul din pahar, gustul său viu,
Amintind de struguri copți, striviți,
Scurși, fermentați în pântecul butiilor,
Fierbea sub pielea pământului...

Întind aripa dreaptă ca pe o petală
Ce plutind în cupă mă înconjură cu parfum,
Aromă și nuanțe în care se desfășoară.

Printre tinere ramuri căzând moare.

Fruct golit de golul nesfârșirii,
Asemenea timpului ce rostogolește
Împletind în sine anotimpul ce vineri
Din sine în carne încopcia risipiri...

Paharul de vin cu toate rădăcinile
Rubiniu mă soarbe ca pe un sâmbur.

În gând îmi crește din fructul necopt, mort,
Putreziciunea umbrelor care în frunze
Primăvara se prefac în vară.